Poza zilei
Alexandru Paleologu – Breviar pentru păstrarea clipelor
L-am descoperit pe Alexandru Paleologu în clasa a XI-a, când am citit “Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”. Aş vrea să vă recomand ceva: nu ocoliţi cărţile de critică literară, deşi am dat de mult bacalaureatul. Pe mine, câteva cărţi m-au marcat (pe lângă clasicii Călinescu, Vianu, Rosa del Conte şamd) şi mai că mă făceau să îmi doresc atunci să urmez o altă specializare: “Creangă şi creanga de aur” a lui Vasile Lovinescu (Vasile fiind nepotul lui Eugen Vasilescu) şi “Opera lui Tudor Arghezi” de Nicolae Balotă. Absolut extraordinare: o frază desăvârşită de înţelesuri tot mai adânci.Revenind la cartea de faţă. M-a transpus în cu totul altă lume. O lume a unei veritabile aristocraţii, ce ştia să întoarcă fraza pe franţuzeşte, partiturile de pian, cum să asorteze fracul cu papion. Foste cluburi, localuri, personaje apar pe scenă iar harul de povestitor al lui Paleologu îţi aşează pe tavă parfumuri de trecut.
O carte sub forma unor interviuri luate de mult mai tânărul Filip Lucian Iorga unui senior de obârşie aristocratică ce te poartă ireal spre o altă eră. Alexandru Paleologu a fost un simbol al generaţiei interbelice, din care se plămădeau modele, superbe exemplare de cultură rafinată, exact ce ne lipseşte, fiindu-ne furat de comunişti. Din rememorarea clipelor trecute, se nasc expresii concentrate cu miez, cu care nu am fost întotdeauna de acord poate, dar ce e de reţinut e forma în care sunt îmbrăcate. Capşa, Jockey Club, boierime, conacuri, viaţa cărţilor, muzică, modă, frivolitate, baluri, burghezie, toate sunt abordate şi răzbate o înţelegere superioară a vieţii, de tip goethian a unui om care nu ezită să se autoironizeze ( „Cine nu e în stare să se ia pe sine în râs, nu are nici o şansă de a face vreun pas în direcţia cunoaşterii de sine şi de viaţă şinici măcar în direcţia unei reflecţii inteligente.”). Un cărturar adevărat ce îşi face cântecul de lebădă (ultima carte a lui, murind la un an după publicare).
După ce am terminat cartea, eram oarecum răvăşită: cum ar fi fost dacă trăiam atunci, în acea perioadă efervescentă de spirite? Apoi, m-am gândit la comunism şi puşcăriile care au decimat intelectualii. Cum ar fi dacă în loc de vedetuţele apărute peste noapte, s-ar promova mai mult acea clasă rafinată de intelectuali subţiri?
Am să închei cu citatul de pe coperta cărţii: “O carte se scrie pentru plăcerea ta sau a altcuiva. Nu am de unde să ştiu dacă lucrurile pe care le-am spus vor face plăcere şi altcuiva, ştiu însă că noi am facut treaba asta din placere, chiar dacă nu duce la nimic. Dar să zicem că a fost măcar o zi cu soare, în care am fost fermecători şi am avut inspiraţia unor replici ingenioase, de care nu ne ruşinăm. E o splendoare şi o minune. Numai pentru asta, şi a meritat. Noi n-am făcut altceva decât să stăm la taclale. A fost o mare bucurie să ne vedem, să stăm de vorbă, să petrecem clipe împreună. În definitiv, marea dorinţă a omului este aceea de a păstra clipa. Eu cred că putem eterniza clipele fecunde şi inspiratoare: un ton al vocii, o privire, un gest, un zâmbet sau o lacrimă care, prin graţia şi armonia lor, creează o frumuseţe nepieritoare. Restul e zadarnic. Cărticica aceasta nu se vrea altceva decât o colecţie de clipe trecătoare şi veşnice.”
Alexandru Paleologu
Nu exista posturi asemanatoare.
“…o colectie de clipe trecatoare si vesnice.” Toti incercam a fi colectionari de clipe unice..Unora le si reuseste..:)
Fascinata am fost si eu de Alexandru Paleologu. Mare privilegiu ca l-am si putut auzi si vedea o vreme, nu numai citi. Oamenii simpli si obisnuiti, (ne)muritorii de rand, nu si-ar lua poate, niciodata sufletul in serios de nu ar exista cei ca Alexandru Paleologu care sa-ti spuna ca “Realitatea cea mai de pret, realitatea, repet, este sufletul. A nu ti-l «pierde», a ti-l salva, a ti-l mantui e dintotdeauna marea tema a conduitei morale si a soteriologiei, fie de natura laica, fie religioasa. Nu exista nenorocire mai mare decat cea de a-ti «pierde sufletul»; a nu intelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet e pur si simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodata o scuza, ci o circumstanta agravanta.”
Comment by LM — 14 April, 2009 @ 9:43 am
Bine zis, LM. Daca s-ar putea promova valorile, acei inteluctuali de rasa, in loc de non-valori, ce bine ar fi. Pentru ca eu cred ca civilizarea unui popor se face de sus in jos: doar in perioada interbelica, eram una din cele mai efervescente tari, la cata densitate pe metru patrat de intelectuali erau.
Comment by Roxana — 14 April, 2009 @ 10:18 am